Ceauşescu sì che sapeva risolvere il problema del debito
Tratto da: https://www.linkiesta.it/it/article/2011/08/11/ceausescu-si-che-sapeva-risolvere-il-problema-del-debito/6576/

Cosa abbia prevalso forse non lo si saprà mai. Ma se contro le regole della grande finanza internazionale l’abbia avuta vinta il senso pratico del contadino romeno o la diffidenza ideologica dell’applicatore di teorie socialiste, poco cambia. Fatto sta che Nicolae Ceaușescu, nel 1981, di debito pubblico non volle più sentirne parlare. Si trattava allora di 12 miliardi di dollari (21 dal 1975). E visto che il governo comunista certo non invitava i cittadini al risparmio privato e non emetteva bot o cct e aveva regole interne tutte sue, era quasi in toto debito estero. In gran parte verso i Paesi occidentali, Stati Uniti in primis, che avevano colto al balzo certe freddezze di Bucarest nei confronti dell’Urss per cercare di accaparrarsi con ricchi prestiti un amico oltrecortina. Il Conducător dette un ordine perentorio: il debito andava cancellato, a ogni costo.

Iniziarono così i giorni più duri per la popolazione romena. Subito fu razionata la benzina. Ma in pochi avevano la macchina e il risparmio non era consistente. Allora si razionarono energia elettrica e riscaldamento, anche nei più freddi mesi invernali. Ogni lunedì c’era una riunione per fare il punto di quanto debito pubblico fosse stato rimborsato (si arrivò a 400 milioni di dollari ogni sette giorni). A quei vertici erano presenti il dittatore, con le sue scarse competenze economiche e tutta la sua testardaggine, il governatore della Banca Nazionale Romena, il ministro delle Finanze e il presidente della banca Romena per il Commercio Estero. Le importazioni furono vietate e gran parte di quello che veniva prodotto in Romania (automobili, alimenti, prodotti industriali) doveva essere esportato per far cassa.

Si iniziarono a razionare i generi alimentati, prima la carne, poi addirittura il pane, l’olio, il latte. Venne il periodo delle interminabili code. Fino a cinque ore per l’unica cosa quasi sempre disponibile: i generi di scarto. In particolare teste di pecora e zampe di maiale, che all’estero non avevano mercato. Proprio gli zampini furono ribattezzati «i patrioti» perché erano l’unica cosa a non lasciare il Paese. Il caffè divenne un genere di lusso. Come scriveva la Reuters nel 1988, «un giornalista occidentale, intervistando alcuni camionisti, ha appreso che le prostitute sono contente di farsi pagare in caffè. Le tariffe? Una notte per 250 grammi di buon macinato».

E pensare che i tempi di massimo debito pubblico erano stati anche quelli del maggiore sviluppo economico. In particolare nel decennio 1965-1975 i negozi erano ben forniti, gli stipendi aumentavano. L’industrializzazione del Paese aveva migliorato le condizioni generali della popolazione. Grazie ai prestiti dall’estero era iniziata la costruzione di infrastrutture, di una centrale nucleare, del canale Danubio-Mar Nero. Il costo della manodopera era molto contenuto, visto l’uso massiccio di prigionieri politici. E il ricambio di forza lavoro era continuo. E non per la flessibilità. Il motivo era un altro, tanto che, per esempio, proprio quel canale è stato ribattezzato «della morte».

Quando il 31 marzo del 1989 Ceauşescu annunciò l’estinzione totale del debito fu applaudito a lungo. In quell’occasione annunciò anche che gli investimenti delle aziende straniere, che fino ad allora per legge non potevano superare il 49% delle azioni nella proprietà delle imprese romene, non sarebbero più stati accettati. Si venne poi a sapere che nella corsa all’estinzione del debito erano state vendute 80 tonnellate sulle cento delle riserve auree (20 furono però riacquistate nel 1989). Florea Dumitrescu, che allora era a capo della Banca Nazionale Romena, ha raccontato che nel corso degli anni Ottanta più volte il dittatore voleva sbarazzarsi in un’unica tranche dell’oro, tanto era ossessionato dall’idea di rimborsare il debito subito. A fatica riuscirono a convincerlo che il mercato era troppo sensibile, e che le vendite andavano scaglionate se si voleva mantenere un livello accettabile del prezzo.

Lo sforzo per annullare il debito pubblico fu particolarmente inutile e controproducente. Bloccò ogni innovazione, condannando l’industria romena a rimanere la più arretrata tra quelle già non in robusta salute dell’Est comunista. E il Paese ricevette 15 anni di sanzione dal Fondo Monetario Internazionale per aver violato le regole con una restituzione prima della scadenza (e conseguente necessità di ristrutturazione del piano degli interessi). A metà del 1987 intervenne anche la Bri (la Bank for International Settlements di Basilea, che regola gli investimenti internazionali). Chiese a Bucarest di utilizzare i 5 miliardi di debito che rimanevano per nuovi investimenti tecnologici. Ma il dittatore non ci volle sentire e chiese nuovi sacrifici al suo popolo.

Quando nel 1989 annunciò che la grande corsa era finita e il debito totalmente ripagato, gli operai e i contadini credettero di poter tirare un sospiro di sollievo. Invece dovevano ancora tirare la cinghia. Pochi giorni dopo Ceaușescu disse che l’austerità continuava, anche se un po’ alleggerita: «Con le nuove norme ogni cittadino può tenere accesa una lampadina da 40 watt dieci minuti in più al giorno, fino a tre ore su 24». Frigoriferi ed elettromestici rimasero al bando. L’acqua calda fu consentita per un massimo di quattro ore al giorno e solo nei mesi più freddi. La chiusura dei ristoranti rimase fissata alle 21, quella dei negozi alle 17.30. «Ma», disse ancora Ceaușescu, in uno dei suoi ultimi discorsi, «l’obiettivo è stato raggiunto. Il debito estero è stato rimborsato interamente e la Romania non accumulerà mai più debito pubblico.Vi prometto che, dal 2000 in poi, il socialismo vi darà migliori condizioni di vita e di lavoro».

Tratto da: https://www.linkiesta.it/it/article/2011/08/11/ceausescu-si-che-sapeva-risolvere-il-problema-del-debito/6576/

Ceaușescu a știut să rezolve problema datoriei
Luat de la: https://www.linkiesta.it/it/article/2011/08/11/ceausescu-si-che-sapeva-risolvere-il-problema-del-debito/6576/

Ceea ce a predominat poate nu va fi niciodată cunoscut. Dar dacă simțul practic al țăranului român sau neîncrederea ideologică a aplicatorului teoriilor socialiste ar fi câștigat împotriva regulilor marii finanțe internaționale, mici schimbări. Cert este că Nicolae Ceaușescu, în 1981, a datoriei publice nu mai dorea să audă despre asta. La vremea respectivă era 12 miliarde de dolari (21 din 1975). Și având în vedere că guvernul comunist, cu siguranță, nu a invitat cetățenii la economii private și nu a emis roboți sau CCT și a avut reguli interne proprii, acesta era aproape totul în datorii externe. În cea mai mare parte în țările occidentale, Statele Unite, în primul rând, care au sărit o parte din răceala Bucureștiului către URSS pentru a încerca să prindă un prieten peste graniță cu împrumuturi bogate. Conducătorul a dat un ordin peremptoriu: datoria trebuia anulată, cu orice preț.

Astfel au început zilele cele mai grele pentru populația românească. Benzina a fost raționată imediat. Dar puțini aveau mașina, iar economiile nu erau consistente. Apoi, electricitatea și încălzirea au fost raționate, chiar și în cele mai reci luni de iarnă. În fiecare luni a avut loc o ședință pentru a face cont de cât de mult a fost rambursată datoria publică (aceasta a ajuns la 400 de milioane de dolari la fiecare șapte zile). La aceste reuniuni a fost prezent dictatorul, cu abilitățile sale economice reduse și toată încăpățânarea sa, guvernatorul Băncii Naționale a României, ministrul finanțelor și președintele băncii românești pentru comerț exterior. Importurile au fost interzise și o mare parte din ceea ce a fost produs în România (mașini, produse alimentare, produse industriale) a trebuit să fie exportat pentru a face bani.

Tipurile hrănite au început să raționeze, mai întâi carnea, apoi chiar pâinea, uleiul, laptele. A venit perioada de cozi interminabile. Până la cinci ore pentru singurul lucru aproape întotdeauna disponibil: genurile de deșeuri. În special capetele de oaie și picioarele de porc, care nu aveau piață în străinătate. Doar labele au fost redenumite „patrioții” pentru că erau singurul lucru de a nu părăsi țara. Cafeaua a devenit un fel de lux. După cum a scris Reuters în 1988, „un jurnalist occidental, intervievând unii șoferi de camioane, a aflat că prostituatele sunt fericite să fie plătite pentru cafea. Tarifele? Într-o noapte pentru 250 de grame bune de măcinat ».

Și să credem că timpurile datoriilor publice maxime au fost și cele cu cea mai mare dezvoltare economică. În special în deceniul 1965-1975 magazinele au fost bine aprovizionate, salariile au crescut. Industrializarea țării a îmbunătățit condițiile generale ale populației. Datorită împrumuturilor din străinătate, a început construcția infrastructurilor, a unei centrale nucleare, a canalului Dunăre-Marea Neagră. Costul forței de muncă a fost foarte mic, având în vedere utilizarea masivă a deținuților politici. Și schimbarea forței de muncă a fost continuă. Și nu pentru flexibilitate. Motivul a fost altul, atât de mult încât, de exemplu, acel canal a fost redenumit „al morții”.

Când Ceaușescu a anunțat stingerea totală a datoriei la 31 martie 1989, el a fost aplaudat mult timp. Cu această ocazie, el a anunțat, de asemenea, că investițiile companiilor străine, care până atunci prin lege nu puteau depăși 49% din acțiunile din proprietatea companiilor române, nu vor mai fi acceptate. Ulterior, s-a descoperit că în cursa de stingere a datoriei au fost vândute 80 de tone din o sută din rezervele de aur (20 au fost totuși achiziționate în 1989). Florea Dumitrescu, care era atunci șeful Băncii Naționale Române, a spus că, în anii 1980, dictatorul a vrut în mod repetat să scape de o singură tranșă de aur, a fost atât de obsedat de ideea de a rambursa datoria imediat. S-au străduit să-l convingă că piața era prea sensibilă și că vânzările ar trebui să fie eșalonate dacă ar fi menținut un nivel acceptabil al prețurilor.

Efortul de a anula datoria publică a fost deosebit de inutil și contraproductiv. El a oprit orice inovație, condamnând industria românească să rămână cea mai înapoiată dintre cele care nu se află deja în sănătatea comunistă estică. Și țara a primit 15 ani de sancțiune din partea Fondului Monetar Internațional pentru încălcarea regulilor cu o rambursare înainte de termen (și necesitatea în consecință a restructurării planului de dobândă). La jumătatea anului 1987 a intervenit Bri (Banca pentru Decontări Internaționale din Basel, care reglementează investițiile internaționale). El a cerut Bucureștiului să folosească datoria de 5 miliarde care a rămas pentru noi investiții tehnologice. Dar dictatorul nu a vrut să ne audă și a cerut noi sacrificii de la poporul său.

Când în 1989 a anunțat că marea cursă s-a terminat și datoria a fost rambursată în totalitate, muncitorii și țăranii au crezut că pot respira un suspin de ușurare. În schimb, au mai trebuit să tragă cureaua. Câteva zile mai târziu, Ceaușescu a spus că austeritatea a continuat, deși puțin mai ușoară: „Cu noile reguli, fiecare cetățean poate ține un bec de 40 de wați aprins cu încă zece minute pe zi, până la trei ore pe zi”. Frigiderele și aparatele electrice au fost interzise. Apa caldă a fost permisă până la patru ore pe zi și numai în lunile cele mai reci. Închiderea restaurantelor a rămas fixă ​​la ora 9 pm, cea a magazinelor la 17.30. „Dar”, a spus Ceaușescu, într-unul din ultimele sale discursuri, „obiectivul a fost atins. Datoria externă a fost rambursată integral, iar România nu va acumula niciodată datoria publică. Vă promit că, începând cu anul 2000, socialismul vă va oferi condiții de viață și de muncă mai bune “.

Luat de la: https://www.linkiesta.it/it/article/2011/08/11/ceausescu-si-che-sapeva-risolvere-il-problema-del-debito/6576/

Report Content

problema: *
Copyright Infringement Spam Invalid Contents Broken Links

Il tuo nome: *

La tua email: *

Dettagli: *

Invia rapporto